Exista un timp pentru toate…

… asa se spune. O fi adevarat? Cand timpul trece implacabil pe langa tine, si mai putin prin tine… e valabil, cred. Nu ma refer aici la varste diferite, la sabloane precum: “acum da, mai tarziu nu” sau “a trecut vremea aceea, de-acum gata” etc. Dar la ce ma refer? Am visat ca, in sfarsit, veneai. Pentru ca imi tot imaginasem momentul, aproape ca il stiam pe dinafara. Asa e cand anticipezi prea mult, sau cand iti visezi viata. Ajungi sa n-o mai poti trai… Sa-ti fie imposibil s-o traiesti. Nu te mai surprinde (cu) nimic bun. Deja ai visat cam tot ce se putea visa.
Ai venit. M-am uitat in ochii tai si n-am mai vazut nimic. Cum asa, vei spune? Uite asa. Exact cum iti spun. Probabil ca ceea ce vad in tine, vad oricum numai in vis. Cand sunt pusa in fata… realitatii, nu am ce sa-ti spun. Nu mai am. Nu mai stiu. Desigur pot mesteca ceva cuvinte de bun-venit si le pot sopti cu glas aproape stins (vocea imi e si azi enervant diferita cand te vad, te aud sau te simt), insa parca nu pornesc de unde trebuie. Cum e oare sa rostesti intrebari banale de genul:  ce faci, ce mai e cu tine?, la care orice raspuns ar avea, de fapt, acelasi efect liniar.  Cum e oare sa vreau sa-ti povestesc diverse si sa mi se opreasca toate literele cuvintelor in gat? Sa nu le mai pot rosti, pentru ca le percep inutilitatea.

La ce bun sa te intreb, la ce bun sa-mi mai raspunzi? Ma uit in urma, ma uit la cum arata acest prezent si nu-mi vine sa cred. Unde este asteptarea? Dorul? Dorinta? Caldura? Unde e ingerul pazitor care imi facea loc pe umarul tau? Unde te-ai dus tu, de fapt… de nu te mai vad nici macar cand stai in fata mea, asteptand?
Exista un timp pentru toate… se spune. Asa e. Timpul nostru a fost. Candva… locuia confortabil intr-un vis. Si astazi il regasesc. Din nefericire acum pare a fi doar prizonier… in al meu vis. Candva mi-ar fi fost dor, acut dor pana si de tresarirea ce mi-ar fi provocat-o in inima vestea venirii tale. Astazi nu mi-a mai tresarit inima. Si nici macar dorul de acea tresarire nu m-a vizitat. Pana si timpul lui… s-a scurs. Durerea, insa, de ce o fi ramas? De ce tot ramane…?