Visul (3) – Imbratisari. In plin razboi

Al treilea vis… si ultimul in aceasta “serie”… s-a tot repetat in timp. Eram/suntem in plin razboi. Nu stiu ce fel de razboi, nu stiu exact pe ce taram se duce, cine se lupta cu cine, sau ce arme sunt folosite. O idee pot avea, desigur. Dar certitudine nu. Pamant rosiatic, praf (da, din nou praf !) si o lumina cenusie. Parca nu e zi, dar nici noapte nu-i. Se simte, se vede o pacla cenusiu-rosiatica, tot mai densa. Zgomotul este cand infernal, cand teribil de tacut. De parca un strigat eliberator ar dori sa iasa din zbucium, iar in acelasi timp o binefacatoare tacere ar vrea sa se astearna in urma vacarmului. Sunt tancuri, senile, arme mai vechi sau mai noi, unele chiar cu o forma ciudata de aspirator. De parca ar vrea sa aspire viata lent, cu totul, in loc sa o distruga pe loc, mai simplu si mai rapid.
Trei mici fiinte, in vis par asa – comparativ cu arsenalul blindat, stau una langa alta, ascultand. Asteptarea le omoara mai repede decat orice altceva. Nu au idee ce urmeaza sa li se intample, stiu bine ca se afla pe un teren de lupta, in care unii omoara pe altii si invers. Nu stiu daca sunt chiar ei parte din tinta. La asta nu s-au gandit prea mult sau cu temei pana acum. Oricum alti oameni in jur nu se vad. Doar arme. Cei trei stau ghemuiti in spatele unor senile ce par a nu mai fi nici ele in deplasare… el, eu si un copil. Stam nemiscati, cu rasuflarea aproape taiata, asteptand. Trei frunti lipite una de cealalta, intr-o imbratisare a dragostei, a vietii, a caldurii inimilor. Trei glasuri ce-si murmura intr-o ultima binecuvantare iubirea. Copilul se agata cu manutele-i firave de gatul meu, de gatul lui si ne sopteste ceva amandurora.

Poate e chiar copilul in albastru din vis, despre care am mai scris. La un moment dat, surprinsa de inimaginabila caldura, electrizanta aproape, a fruntilor celor indragiti si nemaisuportand asteptarea, incertitudinea, teama sau doar misterul… ma ridic brusc si alerg in fata tancului aratand spre inima: “aici tintiti, aici!”, in gand spunandu-mi ca nu se intampla nimic, pentru ca adevarata mea inima nu este in piept, ci in alta parte… acolo, la el si la copil. La cele doua frunti ramase lipite si incremenite acum de groaza si de intrebari. In mod normal… un gest necugetat, “eroul” in basme e intotdeauna “el”, iar eu sunt departe, mult prea departe de un asemenea curaj in viata reala. Uneori nici in vis nu stiu ce inseamna curaj/indrazneala.
Se aude un zgomot surd, continuu, menit a distruge viata si speranta din mine cu incetinitorul… si treptat, devin spectator. Vad, de undeva de langa terenul de lupta, trei oameni adapostindu-se dupa o ciudata constructie blindata. Nu eu sunt cea de-a treia frunte lipita de celelalte doua. Ci alta. Eu raman doar… spectator. In afara luptei. La adapost. La un asa-zis “adapost”, unde nu exista pericol, nici risc, nici bataie de inima. La “adapostul” non-vietii. In contemplarea unei calde imbratisari a trei frunti lipite una de alta… desi in plin razboi.
***
De ce am expus aici cele trei vise ce par a fi scoase dintr-un film, mai mult sau mai putin SF? Vise repetate in timpul meu real, de data asta deloc “doar un produs al imaginatiei”? In nici un caz pentru diverse explicatii intelept – patologice sau comentarii generos – psihologice. Ci poate din dorinta de a nu le mai visa… in acest straniu format. Sau macar de a le intelege si asimila semnificatia. Daca va fi existand vreuna…